Octavian Paler – Desertul pentru totdeauna

Tablou de familie

(Mama)... Imaginea care-mi stăruie în memorie e a unei fiinţe de o ermetică obişnuinţă a discreţiei, ce transforma orice suferinţă în taină. Când nu lucra, stătea cu o mână în poală şi cu alta la bărbie, acoperindu-şi, cumva, simbolic, gura pungită, fără să se plângă niciodată de ceva. Tot ce se întâmpla era, în logica ei, hotărât de Dumnezeu. Nu lipsea în nici o duminică de la biserică şi respecta cu sfinţenie toate rânduielile creştineşti. Încât, probabil, găsea că nici revoltele, nici lamentaţiile n-aveau rost. Înainte de a se culca, bătea în fiecare seară o sută de mătănii, iar dacă tata, care citea în pat, ridica ochelarii de pe nas, pe la a cincizecea mătanie, zicându-i ironic (deşi era epitrop la biserica ortodoxă), "Lasă-l, tu, că s-o fi culcat şi el", îl certa, speriată că o asemenea blasfemie putea atrage vreo nenorocire asupra casei noastre. După ce-şi termina mătăniile, adormea mai împăcată, căci orice îndoială reprezenta pentru ea, probabil, un păcat.”


Omul religios, Moartea, Asceza si Ateismul.

“Probabil, multe din problemele mele actuale n-ar fi existat dacă eram, ca mama, un om religios. Pe ea, moartea n-a speriat-o niciodată. Era convinsă că, dincolo de moarte, curg apele limpezi ale Raiului, cu pietre strălucitoare în ele şi cu ierburi parfumate de-a lungul malurilor, ca la noi pe Seaca. Pentru mine, moartea este doar hotarul unde încetează să mai existe "mâine". Numai până acolo poţi să iubeşti, să visezi, să regreţi. Brusc, tot ce n-ai făcut va rămâne pentru totdeauna nefăcut.
Îmi dau seama că a contempla continuu "nimicul" care va ridiculiza, necruţător, toate ambiţiile şi vanităţile nu e deloc o probă de inteligenţă. Ar însemna să prelungim în absurd gestul acelui papă care dădea foc, seara, unor câlţi pentru a privi cum se duce viaţa. Important e să nu iroseşti "posibilul" înainte ca misterul hidos al morţii să te înghită şi pe tine. Ce rost are să-ţi aminteşti în faţa unui cer senin ce spune Eclesiastul, că totul e deşertăciune? Dar trebuie să consimt că liniştea cu care vorbeşte Marc Aureliu despre moarte mi se pare de neînţeles. Aproape inumană. De altfel, stoicii mi-au stârnit, mai degrabă, nedumeriri. De ce să ţii, oare, să dormi ca tânărul Marc Aureliu, plăpând şi bolnăvicios, pe pământul gol? Pentru mine, asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a lăsat darurile vieţii ca să ne bucurăm de ele, nu ca să le dispreţuim. Asceza neagă viaţa. Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid. O fi moartea muza filosofiei, dar "servilismul faţă de trup" nu-l pot socoti o ruşine. Am fost un hedonist, în felul meu. Orele în care mă trânteam pe nisipul fierbinte, la mare, ameţit de o indolenţă luminoasă, cumva "păgână", căci avea la bază un soi de misticism senzual, mă făceau fericit. Lipsa de sociabilitate nu m-a împiedicat să iubesc viaţa atât de mult încât nu-i pot înţelege pe cei care zic că nu le pasă de moarte. La mama am respectat capacitatea de a nu se văicări - pe care eu n-o am - şi credinţa profundă că tot ce i se întâmpla intra în ordinea divină. Ce altceva reprezenta, oare, pentru greci convingerea că Nemesis ţinea, în univers, balanţa dintre bine şi rău? Dacă aş reuşi şi eu să cred, ca mama, că totul e decis de o forţă care nu lasă nimic la întâmplare, mi-ar fi acum mult mai simplu. Aşa, sunt o jucărie a dificultăţilor mele interioare. Seara, mă culc, de obicei, cu idei negre. Când am norocul să dorm până ce o dungă cenuşie se vede la marginea perdelelor, semn că afară noaptea se subţiază, mă scol, însă, cu gândul că viaţa e singurul lucru cu adevărat important.
Ceea ce nu mă scuteşte să mă văd mai târziu aruncat din nou în impas. N-am cochetat niciodată cu ateismul. Fără Dumnezeu, prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult.”

Paradisul vs IAdul

"Dar orice "paradis" - dacă merită acest nume - e de o admirabilă simplitate (doar infernul e complicat). El nu e "perfectibil", fiindcă în paradis nu există nici progres, nici "mai bine", acestea fiind rezervate lumii imperfecte, de după copilărie."