Wednesday, March 10, 2010
Şi caii se împuşcă, nu-i aşa ?
M.C, Gloria si Robert
dupa Horace Mccoy
Regia: Chris Simion
Scenografia: Adina Mastalier
Coregrafia: Carmen Cotofana
Producator: Laptaria Enache
Sponsor: REXONA
cu:
• M.C. – MAIA MORGENSTERN
• Gloria – Antoaneta Cojocaru
• Robert – Tudor Aaron Istodor
• Actrita – Ela Ionescu
• Joe – Adrian Anghel / George Corodeanu
• Gravida – Ioana de Hillerin / Irina Duta
• Sotul gravidei – Mihai Marinescu
• Prietena marinarului – Carmen Lopazan / Cristina Casian
• Marinarul – Gabriel Fatu
A fost pentru prima oara cand am vazut o piesa de teatru la Laptaria lui Enache. O sa ma mai duc.
La inceputul piesei spectatorul se afla pe un ring de dans inconjurat de niste oameni frustrati de propriile vise. Finalul il arunca pe spectator intr-o gradina zoologica unde animalele sunt devorate de propria lor mizerie. Caii sunt impuscati.
O piesa despre animalizarea omului pentru Nimic,despre fuga omului pentru nimic, despre “vanarea de vant” cum zice Psalsmistul. Personajele sunt oameni ale caror vise sunt prea sus si nu au cum sa le atinga. Si incearca sa le cumpere cu bani. Dar nici pe aia nu ii au. Si uite asa se inscriu la un concurs de dans.
Aseara, cine arunca un ochi in Laptarie in timpul piesei vedea niste sardine care radeau cand nu era cazul si niste actori exceptionali. Felicitari actorilor si intregii echipe! Pentru o parte din public.....grimase, greata si indignare.
In fata jocului actoricesc al Maiei Morgenstern am ramas speechless...
Replicile Gloriei sunt sfasietoare. As vrea sa imi explice si mie spectatorii care au raspuns pozitiv solicitarii M.C-ului de a arunca cu struguri in perechea de indragostiti ce au in minte? Nimicul? Da. Sa fie in ton cu metafora piesei. Jenant dragilor!
Piesa m-a intristat groaznic....e dureroasa de reala. Dar trebuie vazuta.
Se joaca in Laptarie. Mai multe info accesand linkul http://www.daya.ro/index.php?focus=piese&id=18
Tuesday, March 9, 2010
Scrisoarea 41
-Iubita sunt intr-un bar. Te sarut.
-Multumesc mult iubi pentru mesaj. Distractie placuta. Pupic.
Seara se bateau cu pernele si radeau. O gadila si o rasfata.
In ochii lui fata zari Implinirea. Impacarea cu sine.
In ochii ei el zari Implinirea.Impacarea cu sine.
-Iubita de ce nu ma terorizezi cu mesajele cum fac fetele. De ce nu ma intrebi cu cine sunt, unde sunt, ce fac, cat stau, ce vorbesc, cu cine vorbesc. Tu doar ma intrebi daca am ajuns cu bine.
Fata zambea.
-Pentru ca nu vad niciun sens sa iti adresez intrebari idioate. Pentru ca nu sunt detectiv si pentru ca daca simti tu sa imi spui imi spui tu fara sa te bombardez eu cu mesaje.
Se azvarlea si se pierdea in bratele lui.
Amintirile ii sagetau inima. O durere ascutita zbiera din ea. Tipatul asurzitor se revarsa pe foaie.
Daniels,
Serviciul, familia, iubita, iubitul, vecinul, fratele, sora, purcelul, catelul, laptopul, vremea, marimea penisului, dimensiunea burtii si a barbiei, inaltimea,soarta,latimea palmei si lungimea piciorului sau a nasului, culoarea parului, societatea, banii, iubirea, ura, lipsa sau prezenta credintei, kilogramele, diavolul sau nebunia sunt motivele invocate de oameni pentru absenta impacarii cu sine.
Oamenii. Se arata altfel decat sunt pentru ca se vor altfel decat sunt. Daca sunt buni se vor ai dracu’, daca sunt scunzi se viseaza inalti, daca sunt casatoriti vor sa fie celibatari, daca au parul cret si-l intind cu placa, daca sufera vor sa nu-i mai doara, daca fac sex vor sa faca dragoste,daca mananca ciuperci au pofta de carne de fapt.Vesnic nemultumiti si vesnic in fuga. Dupa ce? Dupa toate dorintele lor. Dupa toate alea pe care nu le au.
In lumea mea Daniels, oamenii traiesc fie ca niste prizonieri ai trecutului fie ca niste zombii ai viitorului. Nu exista prezent. Decat in gramatica. Asa ca oamenii vietuiesc cu “cine eram eu odata” sau “ ce as fi fost eu daca”. Pentru ca prezentul sa traiasca este nevoie de prezenta impacarii cu sine.
Cu dor,
Orchis Noir.
Octavian Paler – Desertul pentru totdeauna
Tablou de familie
(Mama)... Imaginea care-mi stăruie în memorie e a unei fiinţe de o ermetică obişnuinţă a discreţiei, ce transforma orice suferinţă în taină. Când nu lucra, stătea cu o mână în poală şi cu alta la bărbie, acoperindu-şi, cumva, simbolic, gura pungită, fără să se plângă niciodată de ceva. Tot ce se întâmpla era, în logica ei, hotărât de Dumnezeu. Nu lipsea în nici o duminică de la biserică şi respecta cu sfinţenie toate rânduielile creştineşti. Încât, probabil, găsea că nici revoltele, nici lamentaţiile n-aveau rost. Înainte de a se culca, bătea în fiecare seară o sută de mătănii, iar dacă tata, care citea în pat, ridica ochelarii de pe nas, pe la a cincizecea mătanie, zicându-i ironic (deşi era epitrop la biserica ortodoxă), "Lasă-l, tu, că s-o fi culcat şi el", îl certa, speriată că o asemenea blasfemie putea atrage vreo nenorocire asupra casei noastre. După ce-şi termina mătăniile, adormea mai împăcată, căci orice îndoială reprezenta pentru ea, probabil, un păcat.”
Omul religios, Moartea, Asceza si Ateismul.
“Probabil, multe din problemele mele actuale n-ar fi existat dacă eram, ca mama, un om religios. Pe ea, moartea n-a speriat-o niciodată. Era convinsă că, dincolo de moarte, curg apele limpezi ale Raiului, cu pietre strălucitoare în ele şi cu ierburi parfumate de-a lungul malurilor, ca la noi pe Seaca. Pentru mine, moartea este doar hotarul unde încetează să mai existe "mâine". Numai până acolo poţi să iubeşti, să visezi, să regreţi. Brusc, tot ce n-ai făcut va rămâne pentru totdeauna nefăcut.
Îmi dau seama că a contempla continuu "nimicul" care va ridiculiza, necruţător, toate ambiţiile şi vanităţile nu e deloc o probă de inteligenţă. Ar însemna să prelungim în absurd gestul acelui papă care dădea foc, seara, unor câlţi pentru a privi cum se duce viaţa. Important e să nu iroseşti "posibilul" înainte ca misterul hidos al morţii să te înghită şi pe tine. Ce rost are să-ţi aminteşti în faţa unui cer senin ce spune Eclesiastul, că totul e deşertăciune? Dar trebuie să consimt că liniştea cu care vorbeşte Marc Aureliu despre moarte mi se pare de neînţeles. Aproape inumană. De altfel, stoicii mi-au stârnit, mai degrabă, nedumeriri. De ce să ţii, oare, să dormi ca tânărul Marc Aureliu, plăpând şi bolnăvicios, pe pământul gol? Pentru mine, asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a lăsat darurile vieţii ca să ne bucurăm de ele, nu ca să le dispreţuim. Asceza neagă viaţa. Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid. O fi moartea muza filosofiei, dar "servilismul faţă de trup" nu-l pot socoti o ruşine. Am fost un hedonist, în felul meu. Orele în care mă trânteam pe nisipul fierbinte, la mare, ameţit de o indolenţă luminoasă, cumva "păgână", căci avea la bază un soi de misticism senzual, mă făceau fericit. Lipsa de sociabilitate nu m-a împiedicat să iubesc viaţa atât de mult încât nu-i pot înţelege pe cei care zic că nu le pasă de moarte. La mama am respectat capacitatea de a nu se văicări - pe care eu n-o am - şi credinţa profundă că tot ce i se întâmpla intra în ordinea divină. Ce altceva reprezenta, oare, pentru greci convingerea că Nemesis ţinea, în univers, balanţa dintre bine şi rău? Dacă aş reuşi şi eu să cred, ca mama, că totul e decis de o forţă care nu lasă nimic la întâmplare, mi-ar fi acum mult mai simplu. Aşa, sunt o jucărie a dificultăţilor mele interioare. Seara, mă culc, de obicei, cu idei negre. Când am norocul să dorm până ce o dungă cenuşie se vede la marginea perdelelor, semn că afară noaptea se subţiază, mă scol, însă, cu gândul că viaţa e singurul lucru cu adevărat important.
Ceea ce nu mă scuteşte să mă văd mai târziu aruncat din nou în impas. N-am cochetat niciodată cu ateismul. Fără Dumnezeu, prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult.”
Paradisul vs IAdul
"Dar orice "paradis" - dacă merită acest nume - e de o admirabilă simplitate (doar infernul e complicat). El nu e "perfectibil", fiindcă în paradis nu există nici progres, nici "mai bine", acestea fiind rezervate lumii imperfecte, de după copilărie."
(Mama)... Imaginea care-mi stăruie în memorie e a unei fiinţe de o ermetică obişnuinţă a discreţiei, ce transforma orice suferinţă în taină. Când nu lucra, stătea cu o mână în poală şi cu alta la bărbie, acoperindu-şi, cumva, simbolic, gura pungită, fără să se plângă niciodată de ceva. Tot ce se întâmpla era, în logica ei, hotărât de Dumnezeu. Nu lipsea în nici o duminică de la biserică şi respecta cu sfinţenie toate rânduielile creştineşti. Încât, probabil, găsea că nici revoltele, nici lamentaţiile n-aveau rost. Înainte de a se culca, bătea în fiecare seară o sută de mătănii, iar dacă tata, care citea în pat, ridica ochelarii de pe nas, pe la a cincizecea mătanie, zicându-i ironic (deşi era epitrop la biserica ortodoxă), "Lasă-l, tu, că s-o fi culcat şi el", îl certa, speriată că o asemenea blasfemie putea atrage vreo nenorocire asupra casei noastre. După ce-şi termina mătăniile, adormea mai împăcată, căci orice îndoială reprezenta pentru ea, probabil, un păcat.”
Omul religios, Moartea, Asceza si Ateismul.
“Probabil, multe din problemele mele actuale n-ar fi existat dacă eram, ca mama, un om religios. Pe ea, moartea n-a speriat-o niciodată. Era convinsă că, dincolo de moarte, curg apele limpezi ale Raiului, cu pietre strălucitoare în ele şi cu ierburi parfumate de-a lungul malurilor, ca la noi pe Seaca. Pentru mine, moartea este doar hotarul unde încetează să mai existe "mâine". Numai până acolo poţi să iubeşti, să visezi, să regreţi. Brusc, tot ce n-ai făcut va rămâne pentru totdeauna nefăcut.
Îmi dau seama că a contempla continuu "nimicul" care va ridiculiza, necruţător, toate ambiţiile şi vanităţile nu e deloc o probă de inteligenţă. Ar însemna să prelungim în absurd gestul acelui papă care dădea foc, seara, unor câlţi pentru a privi cum se duce viaţa. Important e să nu iroseşti "posibilul" înainte ca misterul hidos al morţii să te înghită şi pe tine. Ce rost are să-ţi aminteşti în faţa unui cer senin ce spune Eclesiastul, că totul e deşertăciune? Dar trebuie să consimt că liniştea cu care vorbeşte Marc Aureliu despre moarte mi se pare de neînţeles. Aproape inumană. De altfel, stoicii mi-au stârnit, mai degrabă, nedumeriri. De ce să ţii, oare, să dormi ca tânărul Marc Aureliu, plăpând şi bolnăvicios, pe pământul gol? Pentru mine, asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a lăsat darurile vieţii ca să ne bucurăm de ele, nu ca să le dispreţuim. Asceza neagă viaţa. Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid. O fi moartea muza filosofiei, dar "servilismul faţă de trup" nu-l pot socoti o ruşine. Am fost un hedonist, în felul meu. Orele în care mă trânteam pe nisipul fierbinte, la mare, ameţit de o indolenţă luminoasă, cumva "păgână", căci avea la bază un soi de misticism senzual, mă făceau fericit. Lipsa de sociabilitate nu m-a împiedicat să iubesc viaţa atât de mult încât nu-i pot înţelege pe cei care zic că nu le pasă de moarte. La mama am respectat capacitatea de a nu se văicări - pe care eu n-o am - şi credinţa profundă că tot ce i se întâmpla intra în ordinea divină. Ce altceva reprezenta, oare, pentru greci convingerea că Nemesis ţinea, în univers, balanţa dintre bine şi rău? Dacă aş reuşi şi eu să cred, ca mama, că totul e decis de o forţă care nu lasă nimic la întâmplare, mi-ar fi acum mult mai simplu. Aşa, sunt o jucărie a dificultăţilor mele interioare. Seara, mă culc, de obicei, cu idei negre. Când am norocul să dorm până ce o dungă cenuşie se vede la marginea perdelelor, semn că afară noaptea se subţiază, mă scol, însă, cu gândul că viaţa e singurul lucru cu adevărat important.
Ceea ce nu mă scuteşte să mă văd mai târziu aruncat din nou în impas. N-am cochetat niciodată cu ateismul. Fără Dumnezeu, prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult.”
Paradisul vs IAdul
"Dar orice "paradis" - dacă merită acest nume - e de o admirabilă simplitate (doar infernul e complicat). El nu e "perfectibil", fiindcă în paradis nu există nici progres, nici "mai bine", acestea fiind rezervate lumii imperfecte, de după copilărie."
Subscribe to:
Posts (Atom)
Posts
